Da prietene, ai citit bine: LOVE! Și nu e un titlu ales „la mișto”, nu încerc să fiu ironic, e chiar „pe bune”.
Inspirația pentru a scrie acest articol mi-a venit după ce am terminat de citit un email primit de la un prieten plecat de ceva timp din România. Îndrăznesc să-l numesc așa, chiar dacă nu pot spune că am ajuns să-l cunosc extraordinar de mult bine pe vremea când am lucrat împreună la aceeași companie de software. Așadar, am primit acest email cu subiectul „Urări de Crăciun” care se termină cu următoarele două cuvinte: „Te iubesc”. Da, da, ai citit bine. E un tip, care mi-a scris un email pe care l-a încheiat cu „cele două cuvinte”. Și înainte să faci glume de căcat, mai bine stai și ascultă ce am de scris mai departe.
Tipul de care vă povestesc e o fire foarte spirituală, e foarte „open-minded” și îmi face plăcere să-i citesc „epistolele”, deși recunosc, le găsesc uneori destul de lungi. Dar nu la el e problema, ci la mine, pentru că mă las prins de iureșul ăsta zilnic și tind să tratez multe lucruri cu o superficialitate pe care nu o merită.
Așadar, omul trimite un email la mai mulți prieteni, cunoscuți, în care își deschide sufletul și ne trimite gândurile sale bune pentru a ne bucura acum, înainte de Sărbători. Un text foarte frumos pe care îl încheie cu „Te iubesc”. Și da, recunosc și eu că inițial am fost un pic… surprins. Și stăteam și mă gândeam dacă e ok ca un tip să-mi trimită un email în care la sfărșit să-mi zică că mă iubește. Bine, nu mi l-a trimis doar mie – v-am mai zis – dar și mie!
Și stând așa și gândindu-mi dacă „se face” sau „nu se face” așa ceva, mi-am zis că sunt un idiot. Că mă cac pe mine aiurea și încerc să judec ceva care nu trebuie să fie judecat. Am devenit atât de închistați, atât de închiși în noi încât ne e atât de greu să dăruim și chiar și să acceptăm să primim iubire. Și ne e frică până și de cuvântul ăsta. Ne căcăm pe noi de frică. Nu cumva să devenim „penibili”. Nu cumva să arătăm că avem și suflet pe sub hainele de firmă.
Poziția firească e de „om serios”, eventual de „dur”. Dacă ești bun, ești luat de prost! Nu-i așa? Nu ne tragem de șireturi cu oricine. Avem un statut de apărat. Avem o imagine la care ținem. Orice semn de slăbiciune, gen „iubire”, exces de amabilitate ne știrbește imaginea, statutul. Zâmbetul trebuie să fie cât mai rar și arătat doar cui merită! Proasta aia de vânzătoare de la alimentara din colț e clar că nu merită prea multă atenție din partea noastră. Dacă nu i-a plăcut școala… Să stea și să ne vândă nouă vin și țigări în ziua de Crăciun, că e firesc să fie acolo. Dacă rămânem fără țigări sau bere? De unde luăm? Alungăm cerșetorii care ne agasează, obligatoriu cu o atitudine de „duri” și cu fireasca superioritate pe care ne-o conferă statutul: „La muncă bă!”, „De ce să-ți dau? Să-i bea mă-ta?”
Nu știu cum era la voi în familie sau în cercul de prieteni, dar eu cât am fost copil, adolescent, până să plec de acasă pe la 18 ani, n-am auzit pe cineva spunând altcuiva „te iubesc”. Gen să-mi zică mie maică-mea sau – nici nu mai zic! – taică-meu! Nu că ne-am fi urât unii pe alții, că n-a fost cazul. Am o familie unită, fericită și chiar ne iubim! Dar pur și simplu să zici cuiva „te iubesc” nu se făcea! Așa era regimul, așa era zona în care am crescut, nu pot să-mi explic. Știu doar că „cele două cuvinte” erau rezervate strict relației dintre un bărbat și o femeie, care aveau – sau intenționau să aibă – o relație amoroasă. Țin minte că mă uitam la Dallas și acolo ăia își mărturiseau iubirea non-stop: mama copilului, tata copilului, copilul mamei, bunica nepotului, toată lumea o ardea cu „te iubesc” într-o veselie. Și mi se părea ciudat, amuzant, nemaipomenit. Cum să-i zică mama copilului „te iubesc”? Păi e logic că-l iubește, că doar e mă-sa! Sau tacsu!
Dar încet, încet, mi-am dat seama că de fapt ceea ce făceau americanii ăia ciudați prin filme era de fapt „normalitatea”. Că nu-i nimic rușinos să-i spui copilului tău că-l iubești. Sau mamei, tatălui, surorii, fratelui, soției… Ba dimpotrivă, e obligatoriu!
Și da, e ok să mergi chiar mai departe de familie. Poți să le spui și prietenilor tăi că-i iubești. Chiar și celor de același sex.
Demult, un doctor înțelept a spus: „Cel mai bun medicament pentru un om e iubirea!”. Cineva a replicat: „Și dacă nu merge?”. Doctorul a zâmbit atunci și i-a răspuns: „Atunci trebuie să mărești doza!”
Comentarii recente