Nu știu dacă în altă limbă există expresia asta însă în România cu siguranță a devenit preferata multora. Recent am avut o discuție cu cineva și auzind-o din nou am realizat cât de tare mă enervează.
Să le zici celorlați că tu nici nu te dai jos din pat pentru x lei a devenit un fel de treaptă pe care te sui ca să-i privești de sus și să le arăți ”statutul” tău. Eventual să le aduci aminte că sunt niște ”sclavi” care muncesc ca proștii pe te-miri-ce, care se irosesc, care nu-și cunosc ”valoarea”, etc. ”Ești profesor? A… ce nașpa… Și cât câștigi pe lună? Ce?? 800 de lei?? Eu pentru 800 de lei nici nu mă dau jos din pat!!!”.
Întotdeauna am zis că românii își merită soarta cu vârf și îndesat. Îl merită pe Băsescu, pe Boc, pe Udrea, pe Videanu, pe toți. Da, recunosc, l-am votat pe Băsescu la primul mandat. M-am bucurat că n-a ieșit Năstase… dar patru ani mi-au fost suficienți ca să-mi dau seama că riscăm să ne întoarcem la dictatură și am încercat să împiedic asta prin votul meu. N-a fost suficient. Măcar acum Băsescu nu e președintele meu. Cum zicea cineva la TV zilele trecute, e președintele CNP-ului meu… Românii își merită soarta pentru că nu știu să penalizeze incompetența liderilor pe care și-i aleg, pentru că mereu și-au dorit să moară capra vecinului, pentru că ”nu se dau jos din pat” și pentru multe altele.
Revenind la expresia atât de dragă poporului nostru… vasăzică… de ce să muncesc eu și să câștig doi lei? Nu mai bine stau în pat și aștept subvenția, ajutorul social, ajutorul de șomaj, ajutorul fraierilor care s-au dus în Italia și Spania la cules de căpșuni? Adică al fraierilor care s-au dat jos din pat pentru trei parale amărâte?
Nu știu dacă așa a fost dintotdeauna sau am devenit pe parcurs dar țin minte că pe vremea când eram student căutam cu disperare (și nu doar eu) orice job posibil fiind dispus să muncesc gratis, conștient fiind de faptul că nu prea știu să fac nimic cu adevărat și orice experiență nu poate decât să-mi folosească.
Ați avut nevoie recent să angajați pe cineva și să participați la interviuri? Ați simțit atitudinea ”eu nu mă scol din pat” sau chiar vi s-a spus pe șleau lucrul ăsta? Mie da. Și asta în condițiile în care oferta era destul de apropiată de pretențiile pentru care respectiva ”se scula din pat” (da probabil așa, mai în scârbă). Eu nu sunt adeptul ”asupririi” angajaților, ”să-i muncim” să-i ia naiba și nu le dăm nimic în plus decât dacă se prind că merită mai mult, etc. Dar observ șocat că tot mai mulți români preferă să nu se dea jos din pat să muncească. Azi pe doi lei, mâine pe trei și poate poimâine pe zece.
Nici la capitolul „biznis” nu stau mai bine românii… Habar n-au să-și vândă marfa, habar n-au să-și optimizeze profitul, habar n-au să facă afaceri.
Acum câteva săptămâni am fost la Ocna Sibiului. Făcând un grătar ne dăm seama că ne trebuie ceva de la magazin. Era aproape șase seara, cred. Trimitem pe cineva din grup, fuga la magazinul sătesc. Probabil singurul pe o rază de un kilometru, nu știu exact asta. Pleacă omul nostru, dă să intre în magazin, dar o voce deloc prietenoasă îl oprește: AM ÎNCHIS!!! Păi… știți, vreau doar să cumpăr o sticlă de ulei… Cu alte cuvinte ”dacă nu vă deranjează prea tare, aș vrea să vă cresc profitul, să vă fiu client”. ”BINE, da să ai bani „ficși„ că altfel nu-ți dau!”. Cum ar veni trebuie să fii recunoscător că ți-am permis să vii să-mi dai bani!
O altă întâmplare: am un alternator stricat. De fapt el e bun, doar că are o mufă de la releu ruptă. În fine, se poate schimba releul sau se poate face o improvizație cu liptul unui fir și scoaterea mufei extern. Am mers la un atelier de (atenție!) REPARAT alternatoare. Aici, două personaje: angajatul și patronul. Angajatul – un moșulică simpatic – ia alternatorul, îl verifică: e bun! Doar mufa trebuie cumva reparată, sau găsit un releu să-l înlocuim complet. Întreabă patronul dacă găsește releu sau se apucă de reparat. Operațiunea de căutat releu durează vreo 15 minute timp în care meseriașul se pregătește de reparat. Vine și răspunsul: am găsit releu, vă costă 60 de euro. Zic, aș prefera să-l repar pe ăsta, nu vreau să dau 60 de euro pe el. Cum?? Păi sunt relee care costă și 100 de euro! Vă cred, zic, dar aș vrea să-l repar pe ăsta. Răspuns: nu se poate repara! Ne pare rău. La revedere… Rămân mut de uimire. Îmi dau seama imediat însă că de fapt am primit verificarea gratuită a alternatorului și confirmarea faptului că merge lipit. Și că-l pot lipi și singur. Asta pentru că nu ne dăm jos din pat pentru orice fleac, nu? În loc să prezentăm alternativele: releu nou 60 de euro, reparat releu vechi 100 RON! Aș fi dat 50 – 100 RON pentru verificare și reparație. Mă așteptam la așa o sumă. Dar n-a fost cazul… nu ”se merită” (altă expresie idioată la modă).
Cam așa fac românii afaceri… Pentru că – nu-i așa – nu merită să te dai jos din pat pentru orice fleac, nu?
Nu mă înțelege greșit, nu vreau să ne înjosim, nu vreau să ne pierdem demnitatea și să fim sclavi. Dar nici nu cred că statul în pat ne poate aduce ceva bun în afară de burtă, boli de inimă și limitarea orizonturilor.
Ce mă frapează e că de cele mai multe ori cei care „nu se dau jos din pat” pentru trei lei, habar n-au nici pentru câți lei s-ar da jos din pat. Habar n-au care e valoarea lor în contextul dat, care e prețul corect pentru datul jos din pat. Ce-i aia negociere? Ce-i aia plecăm de aici dar dacă îmi fac treaba peste x luni ajungem aici, apoi aici, apoi aici. Ăsta-i planul. Care plan? N-avem niciun plan. Sperăm doar că o să ne bată cineva la ușă într-o zi și o să ne întrebe dacă nu cumva vrem să fim plătiți regește doar ca să ne dăm jos din pat. Și atunci poate o să ni se pară suspect și o să ne gândim că merităm mai mult…
Eu în fiecare zi mă dau jos din pat și mă apuc de treabă. Cu pasiune, cu entuziasm, cu plăcere. De multe ori nici nu știu pentru cât m-am dat jos din pat. Poate că azi o să merg pe minus. Poate mâine fac profit. Analizez, încerc să limitez pierderea și să cresc profitul. Renegociez. Ofertez din nou. Mai las din preț. Cresc acolo unde simt că pot. Dar mă dau jos din pat.
Comentarii recente