Gizăs.

Rareori vorbesc despre religie, despre credință, despre „lucruri sfinte”. Și atunci doar în prezența prietenilor apropiați. E prima oară când abordez acest subiect pe blog și încă nu sunt sigur dacă voi apăsa butonul „Publică”. Dacă citești asta, înseamnă că l-am apăsat.

Astăzi am văzut o grămadă de ortodocși pur sânge care s-au ofuscat maxim că Iohannis le-a urat românilor pe Facebook „Cristos a-nviat!”. Cristos cu „C”, nu cu „H”… Iohannis e luteran.

Eu sunt catolic practicant și respect toți oamenii, indiferent de religie sau de confesiune, aka cult. Apropo de asta: „fraților” ortodocși, pentru a mia oară: avem aceeași religie. Suntem creștini, ca majoritatea pământenilor. Cultul e diferit. Ușor, pe alocuri.

Încă de mic am primit educație religioasă, de pe vremea când era „riscant” să mergi la slujba de duminică. Asta dacă aspirai la vreo funcție mai răsărită în sistem. Dar cum ai mei erau oameni simpli, fără aspirații de gen, bănuiesc că n-au avut vreo problemă din cauza asta. O să-i întreb, să fiu sigur. Eu unul nu știu de așa ceva. Știu doar că din punctul ăsta de vedere – al confesiunii –  eram ciudat pentru majoritatea copiilor din cartier, „frați” ortodocși. Nu că aș fi fost mai breaz decât ei: fumam împreună chiștoacele, spărgeam geamurile cu praștia, ne scăldam la curu’ gol în canalul de irigații, etc. Doar că eu mergeam la ora de religie, aproape în fiecare duminică dimineața la slujbă împreună cu familia, îmi mărturiseam păcatele din când în când și de cele mai multe ori mâncam ouăle roșii înaintea lor. Deci eram „puțin sectant”. Pentru că nu cred că am întâlnit nici măcar un singur copil de vârsta mea care să fi avut habar ce înseamnă să fii catolic. Sau… ortodox. Toți știau că sunt ortodocși, că așa e normal și că ceilalți sunt „sectanți”, „pocăiți”, etc.

Mai târziu, după revoluție, când exprimarea religioasă nu mai reprezenta un risc și nu mai era interzisă de regim, au început să apară și materialele religioase tipărite: Biblii, reviste, broșuri. Turnul de Veghe, Treziți-vă, etc.  Și încă de pe atunci era foarte clar: dacă scrie Isus cu un singur „i”, e de la sectanți și trebuie disprețuit, rupt, aruncat, eventual înjurat cu un „Dumnezeii lor de pocăiți!”. Copil, tânăr sau adult, oricine știa precis lucrul ăsta! Dacă despre teorema lui Pitagora mai puteai avea dubii, despre regula cu doi „i” din Iisus nu încăpea niciun fel de îndoială.

De unde știa toată lumea despre asta din moment ce nimeni nu mergea la ore de religie sau duminica la slujbă, doar la Înviere, ca „să ia lumină” și să ducă acasă înainte de discotecă? Pur și simplu! Știau! Și era un lucru extrem de important. „Isus vrea să ne iubim unii pe alții”, titra mare vreun exemplar din „Turnul de veghere”. Sanchi, vrăjeală, scrie cu un singur „i”. Morții mă-si, n-are treabă cu mine. Ce subtilități legate de trinitate, dogme, veșnicia și nemurirea sufletului sau altele. Astea-s chestii de finețe, mai trecem peste ele, noi ca buni creștini ce suntem. Dar peste lipsa celui de-al doilea „i” din numele lui Iisus, pur și simplu nu se trece. Așa ceva nu se face!

Și cam despre asta e vorba în continuare: despre așa se face și așa nu se face. Căsătorie? Tăiere de moț? Înmormântare? Pomană? Parastas? Toată lumea știe sau măcar a auzit chestii care se fac sau care nu se fac.

De preferat să nu te măriți / însori cu unul / una de altă „religie”. Dacă chiar nu se poate, musai să se convertească. Că doar majoritatea are dreptul să se impună. Argumente? Pur și simplu! Așa se face!

Copilul îl scufunzi sub apă la botez „no matter what”! Ce-i vrăjeala aia cu apa picurată în mod simbolic peste cap? Ăla-i botez? Las’ că nu se îneacă, că-l apără Dumnezeu și nici nu răcește, chit că sunt zero grade în biserică. Copilul trebuie musai dezbrăcat la curu gol, schimbat cu haine de nuș’ ce fel, neapărat să ai prosop de nu știu de care, etc. Părinții și nașii trebuie să se pregătească spiritual pentru eveniment? Opțional. Important e ca nașii să-și permită financiar să susțină micul încreștinat, acum și pe viitor, cu diversele ocazii de vizită nași-fini.

Ai înmormântat pe cineva? Stai să vezi ce-ți aud urechile dacă nu faci pomană în ziua înmormântării, la șapte zile după, apoi la încă șapte, la încă patruzeci și la încă o mie, etc. Și e musai să inviți toate rudele, prietenii și eventual pe cei care te-au invitat la rândul lor când au înhumat pe cineva. Ce săraci, sărmani, neajutorați… Ăia să se ducă la muncă, nu la-ntins mâna! Mortu’ n-a avut lumânare aprinsă când și-a dat ultima suflare? Nasol… grav de tot. Sigur cineva acolo sus a văzut chestia asta și slabe șanse de paradis. Nefericitul s-a sinucis? Pffff… e fucked up garantat!

Toate babele din biserică știu precis ce se face, cum se face și când se face. Femeia n-are ce căuta în altar. E în perioada aia rușinoasă din lună? Să stea în ușa bisericii și să privească de acolo. Treci pe lângă biserică? Cară repede trei cruci. Musai trei!

Bunicii din partea mamei au fost ortodocși. „Mamaia”, o femeie de la țară, simplă, fără prea multă școală. Dar un om deosebit, cel puțin pentru mine. Mergeam la țară în fiecare vară, măcar o săptămână sau două. Și mamaia era cea care nu ne lăsa să mergem la culcare fără să spunem împreună, cu voce tare, un „Tatăl nostru”. Și un „Ave Maria”, pe care-l învățase de la noi. Catolicii din familie. Îi plăcea mult rugăciunea asta…

Mamaia nu mergea la biserică. Nu auzea prea bine și nici nu prea-i avea la inimă pe popi. Mamaia nu ne spunea ce se face și ce nu se face la diverse ritualuri. Nici ea nu prea știa și nici nu o interesa. Mamaia ne învăța doar să fim oameni buni. Mamaia atârna rozariul catolic pe colțul icoanei ortodoxe la care se ruga.

Pe mamaia nu o interesa dacă se scrie Iisus, Isus sau Gizăs.