Ce e de făcut când …”copilul meu nu face ce-i spun”? (Partea I)

Rolul de părinte presupune multe momente plăcute, responsabilitate ridicată şi satisfacţii pe măsură. Totuşi, acelaşi rol presupune şi momente tensionate şi situaţii când simţim că efectiv nu mai ştim ce să facem şi cum să reacţionăm. Unul dintre aceste momente este atunci când …copilul nu face ce îi spunem. Apoi o gamă întreagă de sentimente ne încearcă …de la nemulţumire, furie, frustrare la ruşine, epuizare, dezorientare, neputinţă şi chiar deznădejde. Şi totuşi ce putem face ca micuţii să facă ce le cerem până la urmă?!

De-a lungul timpului am avut numeroase discuţii cu mai mulţi părinţi în care acesţia mi-au mărturisit o mulţime situaţii cu care se confruntă în relaţia cu copiii lor, situaţii pe care nu mai ştiu cum să le gestioneze. Una dintre cele mai des invocate situaţii este cea în care copilul lor nu face ce i se cere. Aproape de fiecare dată aceste mărturisiri se încheiau cu aceea întrebare “Ce pot face să mă asculte?”. Pentru a putea răspunde la această întrebare, mai întâi propun să descoperim de ce copiii nu fac ce le spunem. Motivele pentru care copiii nu fac ce le spunem sunt multiple: mesajul nostru nu ajunge în mod real la ei, mesajul nostru nu este suficient de clar iar ei nu înţeleg ceea ce le cerem, atenţia lor este focusată pe o altă activitate mai interesantă pentru ei, modul cum le cerem este imperativ, simt că nevoile lor nu sunt luate în calcul, cer atenţia şi caută să o obţină indiferent de modalitate. Iar lista motivelor poate continua, ele fiind diferite la fiecare copil în parte. Ceea ce este însă important să ştim este că de cele mai multe ori “neascultarea” nu este intenţionată, cazurile în care copiii urmăresc deliberat să nu facă ceea ce le cerem sunt mult mai rare decât credem. Aşadar se întâmplă foarte rar ca ei să urmărească intenţionat să ne enerveze!

În continuare voi prezenta câteva modalităţi care m-au ajutat să comunic mai bine cu copiii astfel încât să obţin cooperarea lor atunci când le cer să facă anumite lucruri:

– formulăm pozitiv cerinţele. Atunci când le solicităm copiilor să facă un lucru este nevoie să spunem exact ceea ce ne dorim de la ei, şi nu ceea ce nu dorim. De exemplu, este indicat să spunem “Îţi cer să vorbeşti mai încet” în loc de “Nu mai ţipa”, “Îşi cer să te opreşti mai întâi, iar apoi să mergi încet” în loc de “Nu mai alerga”. În momentul în care noi le spunem ce NU vrem să facă, de fapt, îi program exact pentru acel lucru. Îndepărtându-l pe “Nu” din propoziţie rămâne exact comportamentul pe care nu ni-l dorim (ţipă, aleargă) ca primă opţiune. Deci, nu e de mirare de ce copiii fac exact ce le spunem să “nu” (?!?) facă!

– le captăm atenţia înainte să le solicităm ceva. Pentru a le putea capta atenţia este esenţial să ne aplecăm la nivelul copiilor, iar pentru a o menţine ne asigurăm că avem contact vizual cu ei. Astfel se explică de ce copiii nu ne ascultă atunci când le vorbim de sus (la propriu), când le vorbim din altă cameră sau când sunt angajaţi într-un joc.

Nu de mult asistam la o discuţie între o fetiţă şi bona ei, în care bona îi cerea micuţei să facă diferite lucruri – să-şi strângă lucrurile, să se îmbrace, să se încalţe etc. Ambele stăteau în picioare, iar diferenţa de înălţime era evidentă. La un moment dat fetiţa – destul de copleşită – îi spune “Mă simt de parcă îmi vorbeşti de pe un munte sau de pe bloc!”. Aceste vorbe ilustrează perfect de ce este nevoie să fim la acelaşi nivel cu ei atunci când ne adresăm copiilor.

– formulăm cerinţele în cât mai puţine cuvinte. Capacitatea de menţinere a atenţiei concentrate este relativ redusă mai ales la vârstele mai mici. De aceea este necesar ca mesajul să fie trasmis în cuvinte puţine, clare, simple şi pe înţelesul copiilor. Nimănui nu-i place să asculte prelegeri lungi, în care se face prea multă morală, solicitările care mai de care mai elaborate abundă, iar cuvintele sunt prea “pompoase”, pentru că sunt şi plictisitoare şi obositoare. Aşa este şi pentru copii! Cu cât vom vorbi mai mult pe “limba lor”, scurt şi la subiect cu atât probabilitatea ca ei să rămâne focusaţi pe ce le spunem şi să ne asculte este mai mare.

– folosim cuvinte care să indice fapte specifice. Copiii vor fi dispuşi să facă ceea ce le cerem dacă solicitarea noastră este clară şi descrie clar comportamentul sau acţiunea pe care le aşteptăm. Una dintre cele mai vagi cerinţe pentru copii este “Fii cuminte!”. Dar ce înseamnă să fie cuminţi? Ce ne aşteptăm concret, în materie de fapte şi comportamente specifice şi observabile atunci când sunt “cuminţi”? Ne aşteptăm să salute cunoscuţii, să folosească cuvintele de politeţe, să mânânce singur cu furculiţa şi cuţitul, să vorbească calm, să meargă pe stradă de mână cu noi, să-şi facă temele, să doarmă la prânz, să fie liniştit la grădiniţă, să îndeplinească sarcinile trasate de educatoare (să desene, să cânte etc.), să împartă jucării cu colegii săi? Acestea sunt doar câteva exemple de comportamente specifice ce pot intra în spectrul lui “să fie cuminte”, urmând ca fiecare să-şi clarifice pentru sine ce înseamnă acest lucru, la fel de specific şi concret.

– demonstraţi şi oferiţi exemple a ceea ce le cereţi să facă. Copiii vor putea face ceea ce le cerem cu cât vor înţelege mai bine cerinţele noastre. De aceea, exemplele şi demonstraţiile concrete şi specifice pe care le puteţi oferi dumneavoastră îi vor ajuta să-şi facă o reprezentare clară asupra ceea ce aşteptaţi de la ei să facă. Aşa cum le arătaţi pas cu pas cum îşi pot împături hainele sau cum îşi pot peria corect dinţii, tot aşa puteţi să le oferiţi un exemplu concret de adresare prietenoasă, cu tonalitate adecvată sau de exprimare asertivă a nemulţumirilor.

Este mult mai probabil ca solicitările dumneavoastră să primească îndeplinirea dorită dacă mesajul pe care îl trasmiteţi este însoţit de gesturi de indicaţie. De exemplu, atunci când îi cereţi copilului să-şi strângă jucăriile, este oportun mai întâi să vă lăsaţi până la înălţimea sa, să îi căutaţi privirea pentru a avea contact vizual, să îi spuneţi simplu ”Îţi cer să pui aceste jucării în cutia lor”, arătând cu mâna spre “aceste jucării”, iar apoi spre “cutia lor”. Mesajul fiind transmis atât auditiv, cât şi vizual, în cuvinte simple ce vizează fapte specifice este mai bine înţeles, iar copilul ştie clar ce are de făcut.

– cerem feedback pentru a ne asigura că a înţeles ce i-am cerut. Cel mai simplu mod în care putem verifica dacă mesajul nostru a ajuns la copil şi ce a înţeles din el este să-i cerem să ne explice ce a înţeles că are de făcut. Astfel putem interveni dacă ceva este neclar. Iar cel mai important “efect” este că, în acest fel, copilul îşi proiectează clar acţiunea pe care o are de îndeplinit.

– explicăm de ce le cerem un anumit lucru. Copiii sunt mai dispuşi să coopereze şi să îndeplinească solicitările dacă înţeleg de ce este important să facă lucrul respectiv, deci care este “folosul” lui. Câteva argumente clare şi concise vor transforma un ordin imperativ într-o solicitare asertivă, fapt ce elima riscul să formăm atitudini obediente la copiii noştri.

– adoptarea unui ton calm şi ferm. Atunci când le cerem copiilor un lucru este nevoie ca ei să înţeleagă că este o solicitare la care aşteptăm ca răspuns îndeplinirea ei. Ca ei să înţeleagă că în mod real vorbim “serios”, este nevoie să folosim un ton ferm, firesc, calm. Totuşi, a fi fermi nu înseamnă nici să fim imperativi, nici sobrii şi cu atât mai puţin să trasmitem furie sau frustrare prin atitudine mimică, mod de adresare.

Un alt mod prin care putem fi asertivi este formularea cerinţelor în termeni de “Eu îţi cer” în loc de “Trebuie”. Spunând copiilor în mod firesc şi natural că din partea noastră vine solicitarea mesajul va fi clar şi realist. “Trebuie”, pe lângă faptul că este imperativ, este şi impersonal creând falsa impresie de “autoritate supremă” – care va fi respinsă de copii pentru că este simţită ca intruzivă. De asemenea, este oportun ca “te rog” să fie rezervat situaţiilor când cerem favoruri, pentru că lasă libertatea să aleagă dacă va răspunde sau nu solicitării respective. Totuşi este de precizat că “îţi cer” este nevoie să fie spus la fel de firesc, calm, politicos şi binevoitor ca şi “te rog”.

– exprimăm aprecierea sinceră atunci când copiii fac ceea ce le cerem. În acest fel întărim manifestarea comportamentelor dezirabile, ceea ce va creşte probabilitatea ca ele să se manifeste mai des.

Modul cum comunicăm cu copiii noştrii este extrem de important atunci când dorim ca cerinţele noastre să fie ascultate, iar ei să fie cooperanţi. Totuşi, ceea ce stă la baza unei comunicări eficiente şi a disponibilităţii de a coopera este o relaţie vie între noi şi copiii noştri. Mai multe despre cum anume putem construi şi menţine această relaţie vie, care să susţină cooperarea, astfel încât copiii să facă ce le cerem voi prezenta în următorul articol.

Articol scris de: Mihaela Tiron.

Articolul original a fost publicat în data de 6 decembrie 2012 pe „Blogul pentru copii”, blog pe care din păcate l-am pierdut dintr-o gravă neglijență. Am decis să încerc recuperarea tuturor articolelor valoroase de pe acest blog și să le republic aici.

Ți-a folosit acest articol?

Click pe o stea pentru a vota!

Evaluarea medie 5 / 5. Număr de voturi: 1

Niciun vot până acum. Fii primul care votează!