Fireşte că fiecare părinte îşi iubeşte necondiţionat copilul. Pentru adulţi este un adevăr firesc, de la sine înţeles, de necontestat că iubirea pentru copiii lor nu se modifică în funcţie de momentele plăcute sau tensionate, comportamentele adecvate sau neadecvate, sau faptele lăudabile sau nu tocmai laudabile ale copiilor. Dar oare copiii înţeleg acest lucru întotdeauna?
Uneori ne este dat să-i auzim pe copii spunând „…mami şi tati mă iubesc mai puţin când sunt rău şi mai mult când sunt bun”, lucru ce demonstrează că nu le este tocmai clar că iubirea este necondiţionată. Cauzele pot fi multiple, iar unele dintre ele pot fi constituite de mesajele pe care le transmitem fără să vrem prin modul cum ne adresăm copiilor, prin cuvintele folosite, prin modul cum ne raportăm faţă de comportamentele lor şi cum gestionăm situaţiile create. Printre urmările nedorite ale acestor situaţii se pot număra temeri, anxietate, sentimente de insecuritate, lipsa încrederii în sine, comunicare deficitară părinte-copil, relaţii conflictuale. Dar pentru a evita aceste lucruri ce este de făcut?
Le explicăm copiilor „pe limba lor” ce este iubirea necondiţionată. Asiguraţi-i că îi iubiţi mereu la fel de mult, indiferent de situaţie sau de ceea ce fac. Totodată, puneţi-le în vedere că acest lucru nu implică în nici într-un caz acceptarea comportamentelor neadecvate. Explicaţi-le că îi iubiţi pe ei ca fii/fiice, dar că ceea ce aprobaţi sau dezaprobaţi, sancţionaţi sau lăudaţi sunt faptele şi comportamentele lor. Le putem spune „Eşti pedepsit pentru că ţi-ai lovit colegul”, dar este de evitat „Nu te mai iubesc dacă mai faci asta”.
Se mai întâmplă ca, atunci când sunt pedepsiţi, copiii să întrebe dacă îi mai iubim. În această situaţie este în regulă să le răspundem sincer că iubirea pentru ei nu s-a schimbat în nici într-un fel. Le amintim că pedeapsa este urmarea comportamentului lor neadecvat şi nu dovadă de lipsă de iubire. Explicaţi-le că respectivul comportament a fost neadecvat, că v-a nemulţumit şi că vor continua să suporte consecinţele faptelor lor, iar sancţiunea va fi dusă până la capăt pentru ca ei să înveţe acea lecţie. Le putem spune ”Te iubesc şi mă voi asigura că ai înţeles de ce nu este potrivit acest comportament, iar din consecinţele faptelor tale vei învăţa acest lucru”
Putem să le arătam copiilor iubirea noastră necondiţionată printr-o multitudine de modalităţi. În completarea celor spuse până acum, voi face referire la două dintre ele.
În primul rând, consider că este important să-i ajutăm pe copii să facă diferenţa între ei (ca persoane) şi comportamentele lor. Este esenţial ca ei să înţeleagă că ei înşişi şi comportamentul lor nu sunt unul şi acelaşi lucru, mai ales în ochii părinţilor. Faptele şi comportamentele lor sunt doar o partea din ceea ce reprezintă ei şi sunt legate de contexte şi situaţii de moment. Este nevoie să ştie că ei, ca persoane, sunt iubiţi permanent, indiferent de comportamentul lor. Dar acceptarea comportamentelor lor este condiţionată de “valenţa” acestora. De aceea atunci când greşesc este nevoie să facem referire la comportamentul lor, şi nu la ei ca persoane. De exemplu, este indicat să spunem „Mă simt supărat pentru că l-ai jignit pe fratele tău şi i-ai luat jucăria din mână” în loc de ”M-am supărat pe tine că ai fost rău cu fratele tău”. Cu atât mai puţin este indicat să generalizăm acele comportamente „Mereu faci aşa.”, „La ce altceva m-aş putea aştepta de la tine?” sau alte astfel de cuvinte care nu fac decât să ducă la scăderea încrederii în sine a copiilor şi nu i-ar ajuta să înţeleagă ce au greşit de fapt în acea situaţie specifică. Pe de altă parte este nevoie să înveţe că ei sunt cei care decid care vor fi faptele şi comportamntele lor şi că stă „în puterea lor” să opteze pentru cele dezirabile şi să le evite pe cele care nu vor fi acceptate.
De asemenea, consider că este important să evităm “etichetele personale”. Prin etichete personale mă refer la acele cuvinte care i-ar face să se „asocieze/identifice” cu propriul comportament – „bun/rău”, „harnic/leneş”, „cuminte/obraznic” etc. Folosirea acestor etichete poate transmite indirect ideea că uneori merită iubire alteori nu – „când sunt bun/harnic/cuminte sunt iubit” vs. „când sunt rău/leneş/obraznic nu sunt iubit”.
În momentul în care le spunem „eşti rău” facem referire la ei ca persoane şi nu la comportamentul lor adoptat într-o anumită situaţie. Iar acest lucru, pe lângă faptul că nu îi ajută deloc să conştientizeze ce au făcut greşit şi ce au de învăţat din acea situaţie, le inoculează şi idee că sunt răi, fapt ce va contribui la formarea unei imagini de sine negative. În plus etichete precum „rău” sunt foarte vagi. Se întâmplă uneori să auzim adulţi care îi întreabă pe copii „Ai fost rău astăzi la grădi/şcoală/cursuri etc?”. Copiii ar putea conştientiza şi analiza în mai mare măsură propriul comportament dacă i-am întreba mai specific „Ai respectat înţelegerile, astăzi?”, „Ţi-ai concentrat atenţia?”, „Ţi-ai respectat colegii?”.
Nu numai etichetele negative nu sunt benefice, dar şi cele pozitive pot face un deserviciu copiilor pentru că îi pot aduce în situaţia în care să se plafoneze, să se „culce pe o ureche”. Bazându-se pe faptul „că sunt buni” (pentru că mereu li s-a spus aşa) este posbil să nu se mai străduiască la fel de mult, să nu mai investească timp, răbdare şi muncă şi, deci, să nu-şi fructifice maximal potenţialul. De aceea este nevoie să îi apreciem descriind clar comportamentul dezirabil: „Apreciez că te-ai străduit atât de mult să scrii această compunere creativă”, „Te felicit pentru câştigarea concursului. Cred că ai citit mult, te-ai pregătit conştiincios şi ai exersat constant”, „Ai colorat cu multă răbdare şi atenţie şi ai făcut un desen cu adevărat creativ”. Aceste cuvinte îi ajută să conştientizeze care au fost „ingredientele” care le-au adus reuşita în acea situaţie specifică pentru a le putea folosi şi în situaţiile viitoare. Spunând „Ai fost foarte bun!” este destul de neclar şi facem referire la persoana lor şi nu la comportamentul care a făcut ca ei „să fie buni”.
Este de precizat că evitarea etichetelor este importantă mai ales în caz de reuşită sau eşec. Reuşitele şi nereuşitele nu-i fac pe copii mai buni sau mai puţin buni şi este nevoie ca ei să cunoască acest lucru. Acestea sunt aspecte legate de fapte, alegeri şi comportamente şi nu „spun” nimic despre ei ca persoane. Mai mult decât atât, este nevoie să punctăm situaţia specifică în care au reuşit sau nu. Astfel îi ajutăm să conştientizeze că succesul/insuccesul a fost valabil doar în acea situaţie (la teza respectivă, la concursul respectiv etc.), dar că nu va fi valabil în mod neaparat şi pentru evenimentele care vor urma. Astfel eliminăm riscul ca ei să se simtă descurajaţi şi demotivaţi în evenimentele următoare sau – din contră – să se bazeze pe „laurii victoriei”.
Aşadar copiii vor fi mai siguri pe ei şi pe relaţia cu părinţii, ştiind că iubirea acestora este necondiţionată, constantă şi permanentă. Modul pozitiv în care ne raportăm la ei ca persoane şi reacţiile şi atitudinile adecvate pe care adoptăm în faţa comportamentelor, reuşitelor sau nereuşitelor lor sunt aspecte care stau la baza unei relaţii sănătoase părinte-copil.
Articol scris de: Mihaela Tiron.
Articolul original a fost publicat în data de 23 octombrie 2012 pe „Blogul pentru copii”, blog pe care din păcate l-am pierdut dintr-o gravă neglijență. Am decis să încerc recuperarea tuturor articolelor valoroase de pe acest blog și să le republic aici.
Comentarii recente