Am vorbit în articolul trecut despre cum putem comunica eficient cu fiul sau fiica noastră pentru a putea gestiona mai bine situaţiile ce poartă numele generic de „copilul meu nu face ce îi spun”. Copiii devin mai cooperanţi şi sunt mai dispuşi să asculte şi să facă ceea ce le cerem dacă modul în care comunicăm este adecvat. Totuşi ceea ce va înlesni comunicarea, disponibilitatea de a îndeplini cerinţele şi cooperarea este calitatea relaţiei părinte-copil. O relaţie armonioasă, bazată pe respect reciproc şi înţelegere, cooperare, acceptare şi egalitate este ceea ce îşi doreşte fiecare părinte pentru el şi copilul său. Dar cum poate fi construită o astfel de relaţie şi mai ales cum poate fi menţinută?
Menţionam data trecută că una dintre cele mai frecvente întrebări pe care mi le pun părinţii este „Copilul meu nu face ce-i spun. Cum să fac să mă asculte?”. Consider că pentru a putea rezolva această situaţie este nevoie să descoperim de ce copiii nu vor să facă ce le spunem. Şi pentru a descoperi aceste „cauze” este nevoie să ne luăm un timp pentru a ne răspunde nouă înşine la nişte întrebări: „Acord timp suficient pentru ca el să facă ce-i cer”?, „Am suficientă răbdare să-l las să răspundă solicitării în ritmul său?”, „Ţin cont şi de nevoile lui personale atunci când îi cer un anumit lucru”?.
Pentru o relaţie vie este dificil şi chiar absurd să stabilim o „reţetă”. Fiecare părinte, precum şi fiecare copil, au propria personalitate şi atunci dinamica relaţiei este diferită de la caz la caz. De aceea este nevoie să conştientizăm ce avem noi nevoie să trăim în relaţia cu copilul nostru şi ce are nevoie şi el.
În continuare voi prezenta câteva aspecte specifice pe care le folosesc în relaţia cu copiii şi care au funcţionat pentru mine. Cum fiecare relaţie are propria „personalitate” vă invit să alegeţi acele „metode” cu care rezonaţi şi care consideraţi că se potrivesc relaţiei dintre dumneavostră şi copilul dumneavoastră:
– empatia. Arătând respect, înţelegere şi acceptare pentru sentimentele copilului – mai ales atunci când îi cerem un lucru cu care el nu este de acord şi se împotriveşte – putem obţine mai multă colaborare din partea lui şi construim o relaţie adecvată. De exemplu, atunci când copilul doreşte să vizioneze o emisiune deşi a depăşit ora când ar fi trebuit să se ducă la culcare iar dumneavoastră îi cereţi să respecte programul de odihnă, puteţi să arătaţi empatie faţă de nemulţumirea sau dezamăgirea sa. În această situaţie este foarte probabil să auzim replici precum „Dar este emisiunea/desenele meu animat preferat”/”Te rog să mă mai laşi. E ultima oară!”/”Doar de data asta facem excepţie”. Pentru a evita certuri, răbufniri şi conflicte, precum şi replici ca „Tu nu mă laşi NICIODATĂ!”/”Eşti un rău!/”Întotdeauna este numai ca tine!”/”Eu trebuie mereu să fac numai ce spui tu!” ar fi oportun să evităm răspunsul primului impuls – „Nu! E timpul să mergi la culcare”. Dovedind empatie am putea spune „Observ că eşti tare dezamăgit/supărat/furios”. În acest fel oglindim starea copilului, oferind respect şi acceptare pentru sentimentele lui, iar această oglindire mai detensionează situaţia. Şi în loc să intre în „ofensivă” şi să se împotrivească am putea să-l auzim spunând „Era un episod important din „The Cars”!”/”Era emisiunea mea preferată despre corpul uman pe care am aşteptat-o de mult”. Apoi putem arăta înţelegere pentru ceea ce spune el afirmând „Cred că este foarte dificil să renunţi la lucruri care îţi plac mult/pe care ţi le doreşti/care sunt importante pentru tine. Eu te iubesc şi mă voi asigura că te vei odihni îndeajuns. Haide să mergem acum.” În drum spre dormitor puteţi să arătaţi înţelegere şi o posibilă soluţie pentru dorinţa sa spunând „Nu am ştiut că eşti atât de pasionat de „The Cars”. Ne putem uita când va fi reluarea acestui episod”/”Nu ştiam că te pasionează atât de mult anatomia. Ai putea să consulţi un atlas anatomic şi câteva enciclopedii când te vei trezi”. Empatia manifestă acceptare şi învaţă compasiunea – elemente esenţiale într-o relaţie vie.
– evităm relaţia dominant-dominat. În metoda E.S.P.E.R.E este numită relaţie dominant-dominat acea relaţie în care nevoile, dorinţele şi solicitările unuia sunt impuse imperativ celuilalt. Este acea relaţia în care „balanţa raportul de forţe” se înclină accentuat spre una dintre părţi, în detrimentul celeilalte. Practic, un exemplu ar putea fi relaţia în care copilului i se impune imperativ să se supună cerinţelor/nevoilor/dorinţelor venite din partea adultului. Astfel se explică de ce de multe ori copilul „îl ia în braţe pe NU”, devenind opozant. De aceea atunci când acel „NU vreau să fac ce îmi spui” este opoziţie, este nevoie să încetăm relaţia dominant-dominat. În acest fel ajungem în situaţie în care să vorbim asertiv despre nevoile, dorinţele şi lucrurile pe care le aşteptăm de la ei -inclusiv despre nevoie noastră ca aceste solicitări să fie îndeplinite. De asemenea, este nevoie să conştientizăm că toate aceste nevoi ne aparţin doar nouă şi că este oarecum absurd să impunem să fie şi nevoile sau dorinţele copilului nostru. Putem face aceste lucruri fomulând cerinţele în termeni de „Eu îţi cer” şi vorbind mereu despre noi înşine („Eu mă simt enervat/bucuros/nemulţumit”,”Eu îţi cer să…”, evitând „Tu mă enervezi/mă bucuri/mă nemulţumeşti”, „Trebuie să faci…/Spune, fă, du-te…”). Îi dăm şi copilului ocazia să vorbească despre el tot în termeni de „Eu” („Mamă, eu mă simt furios/fericit.”, „Eu îmi doresc jucăria acea.” şi nu „Mă enervezi”, „Trebuie să-mi cumperi acum”).
Dacă şi după ce am încetat relaţia dominant-dominat acel „NU vreau să fac ce-mi ceri” continuă să se manifeste, înseamnă că este nevoie să ascultăm ceea ce copilul încearcă să spună. În acest caz „NU” este unul de afirmare, adică el are nevoie să fie ascultat. A asculta cu adevărat un copil înseamnă să-l îndemnăm să vorbească mai mult despre ce trăieşte sau simte el şi nu despre situaţia în sine („Cum ai trăit tu această notă? Cum te-ai simţit când ai luat nota X”, „Ce ai simţit când te-a certat doamna?” şi evităm „De ce ai luat (doar) nota X?”,„De ce te-a certat doamna? Ce ai făcut de te-a certat doamna”). O relaţie bazată pe egalitate, autoritate şi nu pe impunere imperativă, pe comunicare despre propria persoană şi nu la adresa interlocutorului, pe comunicare despre trăiri în mai mare măsură, duce la o cooperare considerabilă mai bună cu copii.
– respectăm ritmul său. Atunci când cerem copilului să facă un lucru este nevoie să-i dăm un timp în care să-l îndeplinească. Totuşi, adesea întâmpinăm situaţii în care ne grăbim, când suntem presaţi de timp şi de un orar strict. Şi tot destul de frecvent se întâmplă să vedem că cei mici refuză cu desăvârşire să răspundă cerinţelor noastre de „a se grăbi”. Acest refuz vine din faptul că, fără să vrem, le impunem lor propriile noastre nevoi aşteptându-ne să le îndeplinească în mod firesc. Nevoia de a ne grăbi este a noastră, nu a copilului! El are altă nevoie – să facă lucrurile în ritmul său. De aceea este nevoie să-i spunem „EU mă grăbesc şi îţi cer/am nevoie/mă aştept de la tine să fii mai rapid” şi nu „Grăbeşte-te”. Faptul că noi ne grăbim nu înseamnă nici pe departe că ei sunt lenţi!
Dacă este angajat într-o activitate este nevoie să-i acordăm un timp să o finalizeze ca apoi să facă ceea ce-i cerem. Putem să-i spunem că peste 10 minute ne aşteptăm să vină la masă, iar în acest timp poate finaliza jocul în care era angajat. Formulări precum „Acum vino!” vor atrage după sine opoziţie. Dacă cel mic întâmpină dificultăţi în a se încadra în timp, când ajugem spre momentul expirării timpului putem folosi numărătoarea („număr până la 10 şi tu te îndrepţi spre masă”). În acest caz este nevoie ca cel puţin la început să-i dăm ocazia să reuşească, să se încadreze în timp, finalizând înainte ca noi să fi terminat de numărat – mai ales la copiii micuţi. Reuşita îl va motiva şi va dori să „câştige” şi în următoarele dăţi!
– alternative dezirabile. Alternativele constituie metode prin care putem acorda copilului dreptul să aleagă, asigurându-ne, în acelaşi timp, că alegerile sunt unele adecvate. De aceea este nevoie să ne asigurăm că acele alternative sunt cele pe care ni le dorim cu adevărat. De exemplu, dacă îl întrebăm pe copil „Ce vrei să mănânci?” lăsăm calea deschisă către o mulţine de alternative, inclusiv către cele indezirabile. El ne poate răspunde „Ciocolată!” (şi lista de variante cu care nu suntem de acord poate continua la nesfârşit!). Refuzând să-i oferim ceea ce ne cere, în această situaţie, este echivalent cu a-i lua un drept pe care i l-am acorda noi înşine iniţial – libertatea de a alege. În acest caz replici precum „De ce mă mai întrebi ce doresc dacă oricum îmi dai tot numai ce vrei tu? De ce mă întrebi ce vreau dacă oricum nu ţii cont de alegerea mea?”, frustrarea şi nemulţumirea pe care le va manifesta sunt fireşti. De aceea de preferat este să spunem „Doreşti un măr sau o portocală?”. Atunci ambele alternativele sunt dezirabile, copilul va avea libertatea să aleagă, şi, indiferent de opţiunea sa, noi vom fi de acord, iar riscul de a lua „libertatea înapoi” este exclus. Dacă nu este de acord cu nici una dintre opţiuni putem să-i amintim asertiv că, pentru acel moment, acelea sunt alternativele pe care i le putem pune la dispoziţie.
– ne centrăm pe cerinţe, fiind atenţi la ceea ce comunică starea noastră emoţională. Atunci când cerem diferite lucruri copiilor este nevoie să fim atenţi la starea noastră emoţională – mai ales în situaţiile în care ne simţim supăraţi, furioşi, dezamăgiţi! Ceea ce copiii (şi nu numai!) au tendinţa să perceapă este ceea ce comunicăm nonverbal (prin gesturi, mimică, comportament, postură) şi paraverbal (tonul, volumul, inflexiunile vocii). Iar starea noastră emoţională poate fi „citită” mai ales din nonverbal. De aceea este posibil ca ceea ce copilul să percepe în primul rând să fie emoţiile (care pot avea sau nu legătură cu el) şi nu mesajul transmis prin cuvinte – caz în care cerinţa transmisă e posibil să nu mai fie „auzită” în mod real.
– evităm confuzia de roluri. Această situaţia ar putea apărea în cazul părinţilor care, prin natura profesiei sau ocupaţie, au roluri de pedagog, profesor, psiholog, instructor educaţional sau sportiv, trainer, coach etc. Fireşte că profesia îşi pune amprenta asupra noastră, modelându-ne într-o anumită măsură modul cum ne comportăm, comunicăm şi relaţionăm. Dar este important să conştientizăm şi să acceptăm că fiecare copil are nevoie de părintele său în rolul de mama/tată. Este firesc să dorim să ne folosim de lucrurile realmente utile (tehnici, metode, cunoştinţe), care s-au dovedit eficiente în lucrul direct cu elevii/clienţii/subiecţii noştrii şi în relaţia cu copiii noştrii, cu scopul de a relaţiona mai bine cu ei. Dar este posibil să descoperim că tocmai în cazul propriilor copii nu funcţionează. Mai mult decât atât, mai observăm că atunci când aplicăm acele “tehnici” nu facem decât să obţinem şi mai multă împotrivire şi refuzul categoric de a face ce îi cerem. Frustrarea pe care o simţim atunci este firească, la fel şi întrebările “De ce nu funcţionează aceste metode cu propriul meu copil?/De ce cu toţi ceilalţi copii mă pot înţelege şi cu al meu nu aşa cum mi-aş dori?/Cum să fac?”. Este posibil să se întâmple aşa pentru că acea solicitare sau acea tehnică să nu fie aplicată din rolul de părinte, şi că, de fapt, copilul simte că vă adresaţi lui “ca la şcoală”, din alt rol (pedagog, psiholog etc.). Cu câtva timp în urmă asistam la o discuţie dintre o mama (profesor şi psiholog) şi fiica sa (adolescentă) şi mi-a rămas în minte ceea ce, la un moment dat, aceasta i-a cerut mamei sale: “Te rog să mai tai din cuvintele şi replicile astea atunci când vorbeşti cu mine. Îţi amitesc că vorbesţi cu fiica ta, nu cu studenţii tăi de la facultate. Îmi ajung profesorii mei de la şcoală. Eu am nevoie de o mama acasă, nu de încă o profesoară şi cu atât mai puţin de un psiholog”. Este minunat să ne putem folosi de cunoştinţele şi abilităţile pe care le-am obţinut pe cale profesională pentru a îmbunătăţi comunicarea şi relaţia cu propriul copil. Dar acest lucru va fi posibil atât timp cât îl putem face în mod natural, şi mai ales din rolul de părinte.
Poate nu întotdeauna ne va fi la fel de uşor şi la îndemână să putem face toate aceste lucruri. Dar conştientizând importanţa unei relaţii armonioase între noi şi copiii noştri vom putea avea mai multă răbdare şi disponibilitate pentru a încerca să îndreptăm ceea ce până acum nu a funcţionat aşa cum ne-am fi dorit …şi să fim dispuşi să exersăm în fiecare zi câte unul dintre lucrurile noi învăţate! Comunicarea eficientă şi o relaţie sănătoasă, adaptabilă ne vor ajuta mereu să putem gestiona mai bine situaţiile conflictuale, să cooperăm, să vedem că momentele când cerinţele noastre sunt ascultate sunt considerabil mai frecvente. Şi, mai ales, că putem face mereu echipă bună cu copilul nostru!
Articol scris de: Mihaela Tiron.
Articolul original a fost publicat în data de 6 decembrie 2012 pe „Blogul pentru copii”, blog pe care din păcate l-am pierdut dintr-o gravă neglijență. Am decis să încerc recuperarea tuturor articolelor valoroase de pe acest blog și să le republic aici.
Comentarii recente