Mami, tati, ajutaţi-mă să-mi scot din cap că NU POT!

Fiecare părinte îşi doreşte un copil independent. A creşte şi educa un copil independent, sigur pe sine, încrezător în propriile capacităţi, deschis spre a experimenta lucruri noi, dornic să realizeze singur sarcinile nu este tocmai uşor. Trăsăturile precum încrederea în propriile capacităţi, convingerea că va reuşi şi atitudinea încrezătoare la angajarea într-o activitate nouă diferă mult de la un copil la altul. Totuşi, sunt momente când şi cei mai încrezători şi optimişti copii îl iau în braţe pe “NU POT”. Aşadar, cum putem să-l trasformăm pe “Nu pot!” în “Sunt convins că pot!”?

Fiecare copil trece prin diferite etape, iar fiecare dintre ele are un anumit specific, presupune un anumit mod de raportare în faţa situaţiilor exterioare, dar şi anumite dificultăţi. Una dintre cele mai comune situaţii pe care le întâmpină, la un moment dat, fiecare părinte este cea în care copilul afirmă cu toată convingerea că nu poate să facă un anumit lucru, să realizeze un anumit proiect, să îndeplinească o anumită sarcină, să se angajeze într-o anumită activitate. Iar “Nu pot!” poate să vizeze toată gama de activităţi ale copilului: teme (“Nu pot să-mi fac singur temele!”), sport (“Nu pot să schiez/să înot”), responsabilităţile (“Nu pot să-mi fac patul”/”Nu pot să-mi strâng jucăriile”), activităţi personale (“Nu pot să mă îmbrac/să mă încalţ/să mă spăl pe dinţi”), comunicarea şi relaţionarea cu ceilalţi (“Nu pot să exprim ce simt!”, “Nu pot să mă joc cu colegii mei”), ş.a.m.d. Aceste situaţii îmi sunt adesea aduse la cunoştinţă de părinţii copiilor cu care lucrez. Cu o bună parte dintre aceste “nu pot-uri” mă confrunt şi eu însămi în activitatea mea cu copii (“Nu pot să decupez/să colorez”, “Nu pot să-mi fac curăţenie singur pe măsuţă”, “Eu nu pot să-mi aştept rândul”, “Eu nu pot să-mi fac singur lucrarea”, “Nu pot să lucrez în echipă”, “Eu nu pot să prezint în faţa camerei de filmat” etc.).

În aceste situaţii este firesc să dorim să-i ajutăm pe copii “să poată” într-un final. Totuşi, ceea ce este cu adevărat important este să-i aducem pe copii în situaţia în care să-şi dorească ei înşişi să depăşească limitele lui “Nu pot!”. Acest lucru l-am conştientizat în urmă cu câteva zile când am aflat cuvintele unui băieţel de 4 ani – cuvinte care m-au impresionat foarte mult: “Mama, ajută-mă să-mi scot din cap că nu pot!”. Pe această cale doresc să-i mulţumesc lui Gabriel (un FasTracKid tare isteţ!), pentru inspiraţie! De asemenea, le mulţumesc şi părinţilor săi pentru că mi-au împărtăşit experienţa dumnealor!

În continuare voi reda câteva metode pe care le folosesc în activitatea mea cu copiii atunci când întâmpin situaţia lui “Nu pot!”:

– oferim o demonstraţie. Atunci când “Nu pot” este echivalent cu un “Nu ştiu” real,este nevoie să le arătăm şi să le explicăm pas cu pas cum să îndeplinească respectiva activitate, pentru a înţelege cum să facă şi pentru a avea o reprezentare clară a acţiunii ce urmează să o întreprindă. Apoi, în primele etape, îl asistăm lucrând împreună cu el, urmând ca, progresiv, să ne diminuăm implicarea lăsându-l pe el să realizeze singur activitatea, în cele din urmă. Acest lucru este util mai ales în cadrul activităţilor care vizează formare de deprinderi (de exemplu, mers pe bicicletă, activităţi manuale).

Totuşi, de preferat este ca, mai întâi, să-i încurajăm pe copii să găsească ei diferite strategii pentru a învăţa respectiva activitate, devenind autori ai propriului proces de învăţare şi abia la final să le oferim o demonstraţie clară a paşilor de urmat. Acest lucru este valabil mai ales pentru copiii mai mari, care au deja un volum de experienţe, deprinderi şi cunoştinţe.

-le oferim contexte în care propriile reuşite să fie contraexemple pentru “nu pot”. Le oferim ocazia să-şi demonstreze singuri că pot, contrar afirmaţiilor lor iniţiale. Este de evitat să facem noi în locul lor! De exemplu, dacă un copil afirmă că nu se poate pregăti singur pentru ziua următoare de şcoală îl încurajăm să pregătească singur un sandwich (fără să ştie că acesta va fi de fapt gustarea pentru la şcoală, din ziua următoare). Apoi îl provocăm la un joc contra cronometru pentru pregătirea ghiozdanului pe fiecare zi a săptămânii, pe baza orarului şcolar. Iniţial îi spunem să noteze ce “scor” a obţinut pentru fiecare zi a săptămânii şi va primi şi puncte pentru fiecare carte şi caiet pregătit adecvat. Apoi discutăm despre rezultate – pentru ce zi a pregătit cel mai repede, pentru ce zi a avut nevoie de cel mai mult timp, câte puncte a adunat. În felul acesta, sub formă de joc, exersează abilitatea de a-şi pregăti cărţile, caietele şi celelalte recuzite pentru fiecare zi a săptămânii. Apoi, când va avea ghiozdanul gata pentru ziua următoare, “ridicăm cortina” jocului, arătându-i că, de fapt, a reuşit să-şi pregătească singur toate cele necesare pentru următoare zi de şcoală.

– îi oferim şansa să reuşească. În general, sarcinile casnice prezintă mult interes pentru copii şi, pentru că sunt motivaţi să se implice, sunt şi foarte bune oportunităţi pentru a descoperi că pot face singuri diferite lucruri. Copiilor le face multă plăcere să ne ajute la “treburile pentru oameni mari” (să şteargă praful, să îngrijească plantele etc.) şi în mod special să se implice în activităţile din bucătărie (să spele vase, să ajute la aranjarea mesei, să se implice în prepararea prăjiturilor etc.). Implicarea în astfel de activităţi le va creşte încrederea în sine, reuşita le va întări convingerea că pot, iar în tot acest timp se vor distra de minune alături de dumneavoastră! Mai mult decât atât, vor experimenta satisfacţia propriei munci care îi va motiva să încerce şi în situaţii ulterioare!

 exprimăm încrederea sinceră în reuşita sa. Replici precum “Sunt convins că poţi!”, “Am încredere că vei reuşi!” exprimate sincer şi natural le vor da curaj să încerce, să se angajeze în activitate şi îi vor motiva să înveţe. Aceste încurajări – susţinute de încrederea noastră reală în reuşita lor, alături de reuşita proprie vor stinge convingerile limitative ale lui “Nu pot”.

– lăudăm fiecare reuşită. Prin lauda bine meritată pentru reușite le subliniăm, de fapt, că au putut. Lauda le va crește încrederea în sine și îi va motiva să dorească să poată și în ocaziile următoare.

– stabilim standardele în funcție de nivelul real al abilităților copilului. Acest lucru presupune să-i oferim activităţi conforme cu ceea ce poate face el în mod real la un moment dat. Mai întâi este nevoie să evaluăm care este nivelul său actual şi să-i oferim sarcini conforme nivelului său. Apoi stabilim standarde puţin mai înalte decât ceea ce poate face la acel moment dat, sporind progresiv complexitatea şi dificultatea sarcinii. În acest fel îl ajutăm să se dezvolte şi să progreseze. Trasarea de la început a unor sarcini prea complexe, cu un grad de dificultate ridicat, mult peste nivelul real al copilului îl va descuraja şi îi va întări convingerea că nu poate să facă acea sarcină. Aşadar, nu este oportun să-i oferim jocuri pentru copii mai mari (puzzle, lego etc.), dacă el încă este în etapa în care învaţă cum să le rezolve pe cele conforme vârstei sale. De asemenea, nu este oportun să-l înscriem la cursuri, sporturi sau activităţi în colective cu copii cu mult mai mari ca vârstă decât el, crezând că acest lucru îl va determina “să se ia după ei” sau pentru că lui îi place să se joace cu copiii mai mari. Jocul cu copiii mai mari şi activităţile educaţionale la care să ia parte alături de copii mai mari ca vârstă sunt lucruri total diferite! Deşi intenţia noastră este să-l ambiţionăm, rezultatul obţinut poate fi opus celui scontat – descurajarea, scăderea încrederii în forţele proprii şi accentuarea convingerii că nu poate.

Este important să ştim că, pe lângă stimularea cognitivă, afectivă, socială pe care le-o acordăm, un rol cel puţin la fel de important în dezvoltarea abilităţilor îl joacă şi factorul vârstă. Este firesc ca un copil de 4 ani să nu poată să-şi menţină atenţia concentrată la fel de mult ca unul de 7 ani. De asemenea, că nu poate la un anumit moment dat să facă un lucru nu înseamnă în mod neapărat că nu este suficient de bun, că este mai puţin înzestrat, că nu dispune de un potenţial bun ş.a.m.d. Anumite achiziţii depind foarte mult de vârstă. Bineînţeles, aceste aspecte diferă de la copil la copil, şi e nevoie să urmărim ce îi înlesneşte progresul fiecăruia, în mod individual.

– îl încurajăm să-şi rezolve singur problemele. De exemplu, atunci când este supărat că a fost jignit de un coleg şi ne spune acest lucru pentru ca noi să intervenim în favoarea sa, de preferat este să-l încurajăm să se ducă el însuşi să spună colegului ce l-a deranjat şi ce aşteaptă de la el. În felul acesta, pe de o parte va învăţa să fie independent, iar pe de altă parte îşi va demonstra că poate face faţă singur provocărilor specifice vârstei sale.

Mai sunt şi situaţii în care în spatele lui „Nu pot” se ascunde de fapt teama de a greşi. În aceste situaţii mi-au fost utile următoarele aspecte:

– îi asigurăm că greşelile sunt sursă de învăţare. Putem face acest lucru adoptând o atitudine pozitivă şi suportivă în faţa greşelilor pe care le fac. Astfel, oportun este să-i ajutăm să înveţe din propriile greşeli. Îi putem ajuta să-şi clarifice de ce au greşit, de ce strategia adoptată nu a fost una adecvată pentru a reuşi şi care este soluţia pentru mai departe (cum pot îndrepta greşeala, cum vor putea acţiona adecvat de la început).

– îi asigurăm că nereuşita nu va spune nimic despre ei ca persoane. Aşa cum reuşita nu-i va face mai „buni”, nici nereuşita nu-i va face mai puţin „buni”. De asemenea, în aceste situaţii este nevoie să-i asigurăm că nu ne simţim dezamăgiţi sau nemulţumiţi de ei ca persoane. Este esenţial ca întotdeauna să evităm  să-i criticăm pentru greşelile sau nereuşitele lor, să-i ironizăm, să punem etichete precum „nepriceput, rău, prost” sau să spunem „Nu eşti în stare”/„Eşti prea mic”/”Habar n-ai”. Din păcate, copiii ajung să creadă aceste lucruri, să şi le asume şi să le considere adevăruri despre ei (chiar dacă noi suntem conştienţi că sunt vorbe spuse din enervare, nemulţumire sau frustrare, în care nu credem de fapt).

Aşadar, soluţia este să transformăm eşecul în provocare, încurajându-l pe copil să încerce din nou, să persevereze până la reuşită.

Este posibil să întâlnim şi situaţii în care „Nu pot” poate fi un joc uşor manipulativ, intenţia din spatele acestuia fiind de fapt să primească mai multă atenţie, timp sau companie. Un exemplu ar putea fi situaţia în care apare al doilea copil în familie. Copilul mai mare – singur până atunci la părinţi – încearcă să atragă din nou toată atenţia asupra lui afirmând că nu poate să facă diferite lucruri pe care, până nu demult, le făcea fără probleme independent. În această situaţie este nevoie să se pună accent pe nevoile afective şi relaţionale pe care copilul încearcă să le comunice. De asemenea, sunt şi momente în care “Nu pot” este expresia lui “Nu vreau să fac ce-mi spui”. Despre ce putem face în situaţia aceasta am vorbit deja în articolele anterioare!

Fiind pus în contexte noi şi variate, în care să înveţe despre sine, copilul îşi va lărgi aria de experienţe şi îşi va forma şi exersa diferite deprinderi. Încrederea în forţele proprii, conştientizarea abilităţilor de care dispune şi a lucrurilor pe care le poate face în mod real îl vor ajuta să fie deschis, să încerce singur să facă lucruri noi, dovedind independenţă. Iar locul lui „nu pot” va fi luat negreşit de „POT”!

Pe mai departe îmi doresc să văd cât mai mulţi copii care să dorească „să-şi scoată din cap că nu pot”, pentru ca apoi să-şi întipărească în minte şi suflet că „POT”!

Articol scris de: Mihaela Tiron.

Articolul original a fost publicat în data de 2 februarie 2013 pe „Blogul pentru copii”, blog pe care din păcate l-am pierdut dintr-o gravă neglijență. Am decis să încerc recuperarea tuturor articolelor valoroase de pe acest blog și să le republic aici.

Ți-a folosit acest articol?

Click pe o stea pentru a vota!

Evaluarea medie 0 / 5. Număr de voturi: 0

Niciun vot până acum. Fii primul care votează!