Suntem prea săraci ca să cumpărăm lucruri ieftine…

Știți vorba asta, sunt sigur, doar că nu sunt la fel de sigur și că țineți cont de ea. Iar tâlcul nu se restrânge doar la cumpărături, sau în general la achiziții de bunuri, ci și la modul de gândire al nostru, al românilor.

investitii-pe-termen-lung

Pe lângă politica lui „Mie ce-mi iese?” de care vă ziceam deunăzi, românii mai au o problemă, soră de fapt cu asta: nu gândesc deloc pe termen lung, ba chiar nici pe termen mediu. Tot ce facem noi, ca nație, se reduce la azi, mâine, cel mult anul ăsta. Mai departe de atât… om vedea noi, sau cum ne place să zicem ca buni creștini ce ne dăm – Dumnezeu cu mila!

Am pe cineva în familie – nu dau nume – care și-a cumpărat un prăjitor de pâine. Eu fiind cel desemnat să-l cumpere pentru el, l-am sfătuit să nu-l aleagă chiar pe cel mai ieftin (aka „la ofertă”) și să se uite și la altele, că nu degeaba costă mai mult, sunt mai bine lucrate, au garanție mai mare, etc. Aș! Ți-ai găsit! „Lasă că toate-s la fel de proaste, de ce să dau mai mult?”. Am respectat dorința omului și i l-am cumpărat pe cel mai ieftin. Bineînțeles că după nici o lună s-a stricat. Fiind în garanție am putut să-l schimb. Nu mai aveau același model, așa că am ales altul, plus plătit diferența (următorul cel mai ieftin fiind mai scump decât primul). Iarăși l-am întrebat dacă nu vrea să aleagă ceva mai de calitate. Același răspuns, etc. La ceva timp primesc din nou telefon: „S-a stricat și ăsta! Te duci tu să-l duci înapoi?” De data asta, cu tot respectul, am zis pas. Din principiu. După o vreme, fiind în vizită, am observat că omul avea acum un prăjitor Tefal, despre care mi-a zis că e foarte mulțumit.  Cu siguranță a costat cel puțin dublu față de primul pe care l-a cumpărat.

Omul din povestea noastră a trebuit să treacă mai întâi prin două experiențe nasoale care să-l determine să facă o alegere mai bună, dar cu mai mult sacrificiu – în cazul ăsta prețul mai mare, plus drumurile și procedurile de înlocuire pentru cele două produse anterioare.

Cam așa gândește majoritatea românilor. De ce să ofere mai mult pentru a primi ceva mai bun când poate să ofere puțin și să se mulțumească cu la fel de puțin?

La nivel personal, tipul acesta de gândire îți aduce probleme – mai mici sau mai mari – din care poate înveți ceva și până la urmă reușești să te schimbi. La nivel de conducere – că vorbim de o instituție sau chiar de aparatul de stat – acest tip de gândire este catastrofal.

De ce să investim în educație când investiția va da roade abia peste două generații? Și asta dacă facem ce trebuie! De ce să sprijinim clasa de mijloc, micul investitor, pentru că dacă acesta se dezvoltă trage după el o mică parte din comunitatea în care activează? Nu mai bine băgăm mâna în visterie și împărțim pomeni și aistență socială aiurea? Pentru că de aici câștigăm acum! Pe român îl prostești cu +100 de lei la salariu și te votează acum! Că tu acum ai nevoie, nu peste zece ani, nu peste un an!

Politica lui „Mie ce-mi iese?” funcționează în România la fel de bine și la nivel de partid și la nivel de individ! „Îl votez pe X pentru că mi-a dat 100 de lei la salariu! Y ce mi-a dat? Nimic!”. Aud asta frecvent. Ce investiții, ce viziune pe termen lung… În România oamenii sunt extrem de suspicioși și nu cred în vorbe, vor fapte! Doar teoretic, pentru că practic vor să le iasă ceva! Orice!

Și dacă ești la putere și ai cheia de la visterie, mă întreb: cine poate să-ți stea împotrivă?

Și totuși suntem prea săraci ca să fim cumpărați atât de ieftin…

 

Sursa foto

Ți-a folosit acest articol?

Click pe o stea pentru a vota!

Evaluarea medie 0 / 5. Număr de voturi: 0

Niciun vot până acum. Fii primul care votează!