Politica lui „Mie ce-mi iese?”

De la bun început vreau să lămuresc un lucru: deși circulă o vorbă care zice că tot românul se pricepe la politică și fotbal, eu trebuie să recunosc că nu mă pricep nici la una nici la alta. Îmi place doar să mă informez temeinic atunci când un subiect îmi trezește un minim interes.

Dat fiind contextul actual – apropierea alegerilor pentru Președintele României – am fost pus în fața unei dileme vechi de când lumea politica: eu cu cine votez? Așa că am început să mă informez. Nu sunt consumator TV decât foarte rar și selectiv, mai prind din când în când știrile de la ora 19:00, ocazional câte un jurnal la Radio România Actualități sau fragmente dintr-o discuție de-a lui Guran cu ascultătorii pe Europa FM, dar principala mea sursă de informații rămâne internetul.

Încă nu am ajuns să-mi fac o părere foarte clară despre fiecare dintre cei 14 candidați la „funcția supremă în Stat” și oricum, cu o mare parte dintre ei nu merită să-mi bat capul. În primul rând pentru că șanse reale să ajungă în turul doi are doar Victor Ponta și încă unul. Și pentru că știți deja cele 10 motive pentru care nu-l voi vota pe Ponta, rămâne să-l identific pe celălalt. Articolul acesta însă nu e despre cel pe care îl voi vota eu în turul doi ci despre politica românească în general.

După toate eforturile mele de a ma documenta despre diverși candidați și diverse partide, am ajuns la o singură concluzie: în România, singurul principiu cu care toți cei care fac parte dintr-un partid politic sunt de acord este principiul lui „Mie ce-mi iese?”.

Cunosc puțini oameni care fac parte dintr-un partid politic, având simplu statut de membru sau chiar ceva funcție, mai mult sau mai puțin importantă. Și fie că a fost vorba de o discuție prietenească la o bere sau concluzia a venit mai greu, absolut toți au recunoscut într-un final, fățiș sau mai pe ocolite, două lucruri:

1.  Habar n-au de ideologia sau poziția politică partidului din care fac parte și nici nu-i interesează 
2. Singurul motiv pentru care sunt membri de partid este pentru că ori trag deja foloase de pe urma acestei apartenențe ori speră la acestea, fiind pe o nescrisă „listă de așteptare”. În general e vorba de contracte cu statul (dacă respectivul deține o firmă) sau de numirea într-o funcție

Interesant este că toți aceștia simt o oarecare rușine și jenă atunci când vine vorba despre subiect, evitându-l pe cât posibil, eventual închizându-l rapid cu o replică de genul: „Lasă că toți sunt la fel, de ce să nu profit și eu? Dacă nu fură unii, fură ceilalți!”. Ei bine, cam la ultima propoziție se reduce de fapt toată politica românească de după 1989: „Dacă nu furăm noi, or să fure ceilalți!”

Probabil moștenirea din spatele acestei idei vine din perioada comunistă când furtul de la Stat nu era considerat de fapt furt, sau mă rog, fiind un furt practicat pe scară largă, era un furt acceptat. Ba mai mult, cei care reușeau „să se descurce” mai bine decât alții, erau apreciați și invidiați. Niciodată – Doamne ferește – condamnați! Dat fiind regimul politic al vremii, cei mai puțin descurcăreți nici nu concepeau să condamne metodele unuia sau ale altuia de „a se descurca” (a se citi – a fura) ci mai degrabă să spere că într-o bună zi va veni și rândul său.

Cam la asta se rezumă și astăzi societatea românească atunci când vine vorba de politică. Nu de puține ori auzi afirmații de genul: „Lasă mă, că toți fură, dar X măcar a făcut ceva și pentru noi! Spre deosebire, Y doar a furat și n-a făcut nimic! Vezi, nu l-a mai ales lumea!”. E un alt fel de a spune „mie ce-mi iese”, mai din tribună, cu invidie da și cu speranța că într-o zi o să-ți vină și ție rândul să prinzi „ciolanul”. Accepți furtul cu admirație și invidie.

Atunci când faci parte dintr-un partid însă, treci din tribună pe tușă. Faci oarecum parte din echipă și speri că poate „te bagă și pe tine”. Îi vezi pe „jucători” mai de aproape, simți altfel jocul! Mirosul „victoriei” se simte mai clar, deschizi larg nările și tragi adânc în piept, iar inima ți se umple de speranță! Devii mai încrezător și, deși încă jenat, parcă nu te mai sperie așa de tare o discuție despre subiect. Prinzi un pic de tupeu și știi că dacă vrei să primești un post de titular, trebuie să și demonstrezi ceva. Trebuie să dai ceva la schimb. Și la început, mai cu rușine, mai cu capul în pământ, pui șapca colorată pe cap, îmbraci foița inscripționată și o dată la câțiva ani – că-s locale, că-s parlamentare sau prezidențiale – ieși pe stradă, te dai în spectacol. Așa mă gândesc eu că începe totul. Așa mă gândesc eu că a simțit și Badea, așa a simțit și Gâdea, Firea, Turcescu și toți ceilalți. S-au îmbătat atât de tare cu mirosul „victoriei” încât au început să creadă că ceea ce fac este chiar demn de admirație. Că urmează un măreț ideal pentru care merită chiar să își ofere sacrificiul!

La primele alegeri de după Revoluție n-am votat, fiind copil. Atunci am auzit însă pentru prima oară despre partide politice, am auzit de stânga și de dreapta, de Iliescu, Câmpeanu, de Rațiu și de Corneliu Coposu. N-am înțeles mare lucru dar țin minte și acum că m-a marcat un lucru: ce fel de om poate sta în închisoare 10 ani sau 17 ani pentru o idee, pentru un ideal? Am fost și sunt încă foarte impresionat de astfel de oameni. Și deși ai mei – ca de altfel 85% dintre românii de atunci – l-au votat pe Iliescu, ceilalți candidați fiind de-a dreptul batjocoriți, mie mi-a rămas în cap admirația pentru oamenii care au făcut pușcărie politică fiindcă au îndrăznit să gândească altfel. Pentru că au îndrăznit să pună întrebări și pentru că nu au acceptat răspunsurile celorlalți. Asta mă gândeam eu atunci că înseamnă politica! Să ai o anumită gândire în care crezi și ale cărei principii le urmezi. Indiferent de vremuri, indiferent de consecințe, indiferent de ce spun ceilalți. Să ai argumente pe care să le folosești în dezbateri și să ai alături oameni care cred ca și tine, împreună cu care să încerci să schimbi lumea.

Și am crescut cu Iliescu chemând minerii să-i bată pe studenți, cu Constantinescu dezamăgind un popor în care renăscuse speranța, cu Năstase chemând interlopii să-i bată pe ziariști sau cu Băsescu mânuind ca un păpușar iscusit serviciile secrete. Am văzut cum dintr-o țară de oameni săraci ne-am transformat într-o țară de oameni foarte săraci și oameni foarte bogați. Cu oameni care, din nou, începeau „să se descurce”. Iar cei care „se descurcau” aveau întotdeauna legătură cu lumea politică. Iar politica aceea cu ideologie și orientare s-a redus rapid la politica lui „Mie ce-mi iese?”. Eschivările au început să curgă: FSN, PDSR, PSD, PD, PDL, PNT, PNTCD, PNL, UNPR, PC și multe alte majuscule reduse la același lucru: interes personal și politică de gașcă.

Am sperat că timpul le rezolvă pe toate și schimbul de generații va aduce schimbarea. Din păcate m-am înșelat. Schimbul de generații n-a rezolvat nimic. Cristian Boureanu, Victor Ponta, Roberta Anastase, Monica Iacob-Ridzi și mulți alți „politicieni de viitor” ai României s-au dovedit a fi ucenici iscusiți ai „marilor maeștri”, depășindu-și de multe ori profesorii. Simple marionete scoase în față atunci când plebea avea nevoie de un os aruncat în silă, dar ținuți cu fermitate în lesă. Schimbarea! De fiecare dată ni se promitea schimbarea și de fiecare dată politica lui „Mie ce-mi iese?” primea o față nouă păstrându-și esența.

Știu că mă încăpățânez să rămân naiv și să cred că încă mai e speranță. Schimbarea de care avem însă nevoie, renunțarea la politica lui „Mie ce-mi iese?” nu se va face însă datorită emancipării votanților. Pentru că principiul lui „Mie ce-mi iese?” e prea adânc înrădăcinat în gândirea acestui popor. România e țara în care voluntariatul e privit cu uimire și chiar scârbă. România e țara în care pompierii desfundă șanțurile țăranilor din satele inundate în vreme ce aceștia îi privesc și chiar fac mișto de ei. România e țara în care cei înzăpeziți preferă să moară de frig așteptând mașina de deszăpezire decât să pună mâna pe lopeți. România e țara în care dacă nu-ți iese ceva, nu merită să te dai jos din pat.

Nu, schimbarea nu se va face pentru că oamenii vor fi mai puțin proști. Nimeni de la putere nu vrea să fim mai deștepți. Schimbarea se va face datorită fricii! Se va face cu forța! Mirosul fricii a început deja să se simtă. Guzganii sar la om, iar zeii banului, idolii și modelele afaceristului român de succes înfundă pușcăriile. Oamenii încep să vadă că indiferent câte hoteluri ai în Poiana Brașov, tot pe un pat de pușcărie ajungi să dormi. Indiferent câte biserici construiești din banii furați – ca Becali – într-un final tot la Rahova îți aștepți pensia, Dumnezeu „nepunând botu’” la mita pe care crezi că i-o oferi. Până și „el însuși” Năstase a petrecut ceva timp la mititica.

Pentru prima oară, în România pe care o cunosc eu, frica începe să-i cuprindă și pe „cei mari”. Cei care fiind atât de autosuficienți și încrezători că partidul rezolvă tot fac aroganțe care de data asta încep să-i coste. Cum dracu să pui mâna pe telefon să ceri colegului de haită să bage mai repede o lege ca să te scape de iminenta pușcărie în condițiile în care știai că telefoanele îți sunt ascultate? Vă dați seama cât tupeu îți trebuie să faci așa ceva?

Dar iată că lațul se strânge. Și începe să miroasă a frică. Și e probabil singurul lucru care ne mai poate salva. Pentru că frica se răspândește… De aceea cred că data de 16 noiembrie 2014 va fi probabil momentul „totul sau nimic” pentru România. Am citit în presă că după ultimele sondaje românii vor „stabilitate” și „înțelegere” între Președinte și ceilalți „aleși”. Probabil românii nu își dau seama la ce se refară ei – politicienii – prin „înțelegere”. E înțelegerea lui „Mie ce-mi iese?”.

De aceea eu vă îndemn să alegeți frica. Frica lor! Dumnezeu să ne ajute!

Sursa foto